Zice un film SF, ca au fost odat niste oameni, cautatori de drumuri printre stele. „Pelerini„, pe numele lor.
Oameni care au capatat in timp, abilitatea de a „vedea” campurile si undele gravitationale din jurul microquasarilor.
Altfel zis, pliurile spatio-temporale, care le permiteau alegerea „cararilor” catre stele.
O „joaca”deloc comoda.
Pentru ca daca nu puneai „piciorul”, pe „cararea” potrivita, in punctul si la momentul oportun, te strivea gravitatia, sau te trezeai intre „carari”, fara posibilitatea de a mai pleca sau de a te mai reintoarce vreodata.
Se mai spune in povestea SF ca s-au facut „traduceri” ale acestei abilitati speciale. Traduceri care sa-i ajute pe „nepelerini” sa poata si ei printre stele.
Dar oricat s-a incercat, aceste” traduceri” n-au atins performanta realizata si de cel mai din urma pelerin. Traseele catre stele, obtinute cu aceste „traduceri” erau ocolitoare si necesitau mai mult timp. Iar dupa ce au disparut pelerinii, nimeni n-a mai gasit un drum nou catre alte stele. Pentru ca, pelerinii, nu au putut explica in vorbe, niciodata, oamenilor ceea ce vedeau si simteau ei. Era ca si cum, cineva ar incerca sa-i descrie in vorbe, unui orb, prin telefon un rasarit de soare, un cer de vara cu o spuza de stele, o aurora boreala.
Cred ca senzatziile sunt un astfel de sistem „optic”, similar cu al pelerinilor. Ceva senzatzional care te poate duce printre stele, te poate strivi intr-o singularitate sau te poate rataci pentru totdeauna, int-un loc bizar, care n-are nici inceput si nici sfarsit.