Copiii noştri nu sunt proşti.

Copilul vine pe lume tabula rasa. Modelele pe care i le imprimi, cu alea rămîne toată viaţa. Dacă sunt greşite, va fi un adult defect, disfuncţional, care se va repara numai cu terapie. Sau nu se va repara deloc.

Copiii noştri nu sunt proşti. Doar noi îi subestimăm. Iar ei se prefac că ne cred. Ştiu şi simt cînd acasă părinţii stau împreună pentru copii. Nu vor sacrificiul ăsta. Nu au ce face cu el. Îi împovărează. Copiii noştri nu vor să ne sacrificăm pentru ei. Eu nu mi-am dorit sacrificiul părinţilor mei, al mamei mele. Aş fi preferat ca ea să fi fost fericită. Dacă ar fi fost fericită, aş fi crescut şi eu un adult un pic mai funcţional. Nu aş fi luptat cu mine atîţia ani să ajung să fiu bine.

Le suntem datori copiilor noştri, dacă îi iubim, să fim bine. Să fim fericiţi. Să încercăm, măcar. Fericirea e o responsabilitate individuală. Personală. Nu e nimeni de vină dacă nu îţi iese, nu e nimeni altcineva de blamat decît tu însuţi/însăţi. Le suntem datori copiilor noştri să nu le aruncăm pe umeri povara sacrificiului nostru. Nimeni, dacă te iubeşte, nu te vrea îngenuncheat, nefericit, prins într-o viaţă care nu îţi place, nici măcar (sau mai ales) copilul tău. Copiii empatizează. Nu există copii veseli şi fericiţi lîngă mame chinuite, triste, depresive, acre, amare, frustrate.

sursa: Ursula Yvonne Sandner

Anunțuri

Comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s