DNA-ul confiscă averi, noi ne confiscăm dreptul la istorie. Într-un mod banal, de altfel, şi nu la fel de controversat sau spectaculos. Mă întreb, însă, ce va însemna, peste un număr de ani, ziua de 22 decembrie în sufletele românilor. Sau poate nu în suflet, având în vedere că simţim din ce în ce mai puţin, dar măcar la primul nivel al aproape pierdutei noastre conştiinţe naţionale. Va fi ziua în care au fugit şi au fost prinşi cei doi dictatori? Va fi „the beginning of a beautiful friendship” între lupii care, până nu demult, îşi arătau colţii unii altora la fiecare post de televiziune, întru mulţumirea electoratului propriu, într-o baie fierbinte de satisfacţie populară?

Comunitatea europeană nu mai are nevoie de lecţii de patriotism. Ne conformăm cu docilitatea proaspăt pătrunşilor pe Tărâmul Făgăduinţei. Este bine dacă e linişte, dacă fertilizăm pe sol propriu alte valori – mutual understanding, integration, European consciousness. E suficient să includem unul sau toate deodată între obiectivele vreunui proiect şi-l putem considera aprobat. Încă stăpâni pe „dulcele grai”, am ajuns să ne înveţe alţii să ne jucăm cu vorbe. Să nu ne iluzionăm că suntem departe de limbajul de lemn, din spatele căruia nici măcar Ideea, în sens absolut, nu mai are forţa să răzbată. Iar Revoluţia, în acest context, nu-i decât un amănunt incomod, o pagină de istorie pe care nu ne mai interesează sa o citim şi să ne-o aducem aminte, deşi nu avem dreptul moral, la atât de scurt timp, să o înlăturăm din vieţile noastre şi să pretindem satisfăcuţi că nici nu există.

Revoluţie, joc de culise sau lovitură de stat. Ani la rând, tot mai stins, au existat voci care pretindeau adevărul, până când s-a înţeles, în sfârşit, că adevărul nu mai foloseşte nimănui, nici măcar victimelor care, de dincolo de mormânt, au obosit să-l mai ceară. Adevărul este acum „pactul pentru România” – o Românie a lor, pe care o împart şi o drămuiesc după bunul plac, atenţi ca nu cumva, din grabă, să se piardă vreo îmbucătură. Adevărul înseamnă politică, iar politica nu e lăsată niciodată, într-o ţară civilizată, în mâinile vreunui popor. Se folosesc de el, asta da – „proşti, dar mulţii” care pot face orice, de la ieşitul în stradă până la împlinirea planului cincinal în fabrici şi uzine. Îl storc de vlagă şi de identitate, îi aruncă momeala pentru un vot. Pentru alţi patru ani, democraţia noastră înfloritoare merge cu drag şi spor mai departe.

Dar poate că nici în asta nu mai putem crede. Poate că nu mai avem nici această sângeros câştigată democraţie, dacă am avut-o vreodată. Au ieşit oameni în stradă, o parte din ei au murit. Unii cu steagul în mână, alţii din voia sorţii, fără să-şi vândă sufletul pentru vreo cauză. Cert este că am intrat în primele zile ale anilor ’90 ca nişte păgâni în apa Iordanului, convertiţi de Ioan Botezătorul la creştinism. Am ucis comunismul, într-o demonstraţie de frondă a dreptăţii şi legitimităţii democraţiei noastre, apăsând pe trăgaci sau bucurându-ne în spaţiul securizant al caselor noastre. Continui să cred că a fost o luptă dusă pe două fronturi – unul conceptual, al tinerilor şi intelectualilor, altul politic, al foştilor comunişti. Cei dintâi au fost îngropaţi de istorie. Sau de imobilitatea unui popor care nu mai este dispus să creadă în conceptul de revoluţie intelectuală şi pe care-l complexează mai mult decât orice acest statut.

Cei din urmă ne-au condus şi, cu puţin noroc şi ajutor din partea uninominalului şi a plănuitei republici prezidenţiale, ne vor conduce şi de-acum înainte. Până aici, nimic anormal. Avem nevoie să fim conduşi, la fel cum avem nevoie de toate instituţiile care însumează, mai mult sau mai puţin decent şi profesionist, ideea de autoritate. Firescul vieţii va face ca, într-o bună zi, să se sfârşească şi îndelunga tranziţie, prin sedimentarea unei clase politice noi – o clasă politică pentru care, din păcate, cărările sunt bătătorite tot acum şi tot de cei din îmbătrânita clică a „foştilor”.