De ce oare atâți copii astăzi, cu probleme emoționale – agitație, agresivitate, neatenție, anxietate – din familii totuși iubitoare, grijulii, responsabile?
Am găsit răspuns/confirmare la intuițiile mele în cartea lui Gabor Maté, „When the Body Says No”.
Cercetătorul vorbește acolo de un paradox: un copil se poate simți iubit, îngrijit, alintat și totuși, singur și nevăzut în același timp. Un părinte poate fi fizic aproape de copilul lui, chiar darnic în pupături și îmbrățișări, și totuși la o mare distanță sufletească de el. Maté vorbește de un fel de separare în proximitate.
Cum explică el: suntem fiziologic programați să ne dorim să fim văzuți, acceptați, înțeleși. Pentru oscilația naturală a emoțiilor unui copil, părintele funcționează ca reglator. El însuși este competent să facă asta dacă are abilitatea de a își acorda propriile emoții la cele ale copilul său. („emoțional attunement”)
Acordajul acesta – imaginați-vă finețea procesului de acordare a unui plan – înseamnă o abilitate extraordinară de a sta conectat aici și acum, la prezent, la celălalt – de a oglindi sau întâmpina conștient trăirea și nevoia lui. Un exemplu negativ pentru starea de singurătate și neliniște a copilului care, paradoxal, se simte iubit și îngrijit, sunt acele momente repetate în care mama, de pildă, își mută prima privirea dintr-o intimă întâlnire ochi-în-ochi. Sau supraraționalizează și etichetează emoția, o mimează vorbind despre ea, fără să o transmită propriu-zis. Dezangajarea ei e un reflex format la rându-i în copilărie, de care nu e conștientă. Dar pe care copilul o resimte că pe o absență. Ca pe o nevoie neîmplinită.
Mai zice Maté că suntem foarte mulți adulți incapabili de acordaj emoțional. Deși iubim.
Nu e suficient, deci, să iubim. E mai important cine suntem când ni se pare că iubim.
Citiți-i cartea!
Sursa: Oana Moraru
e-provincia.com 