Cuvantul, e puntea dintre moarte și om.

Luminita Amarie,

Am descoperit bucuria și-am înțeles că vine dintr-o altă lume
Că vine o vreme când trebuie să uiți de inima ta. Să te dai oaselor și deșertăciunii, să asculți cuvinte fără înțeles, să faci parte din trib. Am inventat tandrețea într-o dimineață de toamnă la mormântul unui prunc. Mâinile mele sângerau, verdele ierbii le-au făcut să pară vii. Atunci mi-am auzit inima și m-am bucurat. Aveam de cine să îmi fie dor. Definitiv.
Din moarte nu te mai întorci decât amintit.
Am căutat să iubesc o casă, un munte, un loc, o ființă, să-mi pot adăposti și eu, ca orice om, oboseala. N-am reușit. De câte ori te agăți de motive, de tot atâtea ori rămâi singur, mai singur ca niciodată. Și asta e bine. Ne trebuie deșertăciune, ne trebuiesc regrete, strigăte în gol, ne sunt firești ratările, devenim noi. M-am adăugat gălăgiei, am dat numele meu celor ce nu aveau un nume, bucuria și tristețea. Le-am dat. La nimic nu mi-au fost de folos. În zadar bunătatea, era doar o dorință, o rugăciune cerșind mila umbrelor. La sfârșitul fiecărei zile te trezești singur și doar asta contează, să înțelegi, să accepți, să poți trăi în pace cu toate spaimele. Am descoperit trădarea, neajunsul, gesturile reci. Mi-am umplut casa cu cărți și flori moarte. Mi-am închis fricile în singurătate, durerilor de cap le-am dat un nume, eram nespus de frumoasă după ce sângele îmi zguduia ființa, îmi împânzea timpanele, puteam să plâng. Am plecat la drum fără poveri pe umeri, la nimic nu mi-au fost de folos toate crucile adunate peste timp. Bucuria. Tristețea. Care dragoste?
Din toate câte le-am trăit cu iluzia că e mai bine să fii înconjurat de oameni, de cuvinte, întâmplări, doar mâinile mi-au mai rămas curate. Cerc vicios. Frumusețea fără de sfârșit, groaznica frumusețe e aici, acum, e toată pentru mine. Clipa în care cuvintele mele se apropie de sfârșit, de tăcere. Am sfidat legile firii. Dar înainte de a le fi sfidat m-am supus lor. Nădăjduiesc fericirea. Am descoperit liniștea. Rămâne atât: sfârșitul fiecărui anotimp, imaginea unui om obosit, rămâne bucuria, un fel de tristețe banală, un zâmbet tâmp, nepăsarea.
Și cuvântul, e puntea dintre moarte și om.

Sursa :Luminita Amarie

Anunțuri

Comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s