Pe vremea când eram la liceu, zidurile caselor de pe strada principală  erau sprijinite temeinic, zi de zi şi seară de seară, de câţiva puştani cărora nici nu le mijise bine mustaţa şi care abandonaseră şcoala în favoarea lâncezelii prin cartier. Când nu tăiau pur şi simplu frunză la câini, „golănaşii cartierului” făceau speculă cu ţigări parvenite pe filiera bulgarilor. Din când în când mai ieşea şi câte-un scandal, dar banal şi lipsit de importanţă, eventual cu vreun alt „golănaş” din vreun alt cartier. În general, nu-i prea băga nimeni în seamă, decât dacă vroiai să le faci vânzare de-un pachet de tutun sau te trezea din somn sporovăiala lor afectată şi întinsă la bere până spre dimineaţă. Despre unul din ei se spunea la un moment dat că a pus pe fugă, în toiul nopţii, un poliţist. Scenă pe care o cunoşteam, de altfel, pentru că o urmărisem eu însumi şi ştiam că nu are nimic din eroismul de legendă care i-a fost atribuit ulterior. Totuşi individul, pe baza aventurii nocturne amintite mai sus, îşi făcuse reputaţie de „periculos”, în contradicţie cu gurile rele care-l porecliseră, pentru părul lui blond şi prins în coadă la spate, Muierea.

Atât cât putea cuprinde şi înţelege pe atunci mintea unui licean, cam la asta se reducea, cel puţin în oraşul meu, lumea interlopă – un termen mult prea pretenţios, de altfel, şi căruia oamenii îi găsiseră sinonimul mult mai aproape de adevăr de „bişniţar”. Aşa erau ei, băieţii răi de pe stradă, aşa erau şi ţiganii care vindeau valută în piaţă sau mărfuri de contrabandă de la turci, bulgari şi polonezi. Iar dacă avea loc vreo răfuială, cu siguranţă că nu ajungea nici la ştirile ProTv, nici pe prima pagină a ziarelor de mare tiraj. Mai pe scurt, nimănui nu-i era frică. Relaţiile dintre omul de rând şi omul de bişniţă, bine delimitate, se manifestau mai degrabă sub forma unui troc, din care fiecare parte găsea câte ceva de câştigat.

Aşa suna povestea „interlopilor”, în urmă cu 10-15 ani. Altfel sună acum, un sunet dogit, absurd şi grotesc pe care mintea mea de salariat cu rate, chirie şi datorii nu îl poate nici cuprinde, nici înţelege. Mă uit, de exemplu, la imaginile jignitoare la adresa inteligenţei mele şi a unei mari părţi din populaţia României, de la înmormântarea lui Caiac. Cine este Caiac? Sau, mai precis, cine a fost? De ce m-ar interesa pe mine, sau pe alţii, parada cefelor groase cu trei rânduri împletite de grăsimi, care-şi etalează aurul, armele şi maşinile într-un pelerinaj tensionat şi ameninţător? De ce presa, ca şi cum n-ar fi de ajuns faptul în sine al existenţei acestui rebut social, al acestei specii subdezvoltate de indivizi, toarnă gaz pe foc şi apă în Dunăre, alimentându-le faima şi prezentându-i ca pe nu ştiu ce mari personalităţi, de a căror viaţă şi moarte trebuie să ştiu şi să-mi aduc aminte?

Ca să lămuresc totuşi problema, Caiac a fost un şef de clan ţigănesc, omorât de un alt şef de clan din încrengătura aceea încâlcită de clanuri care stăpânesc, zice-se, oraşul Craiova. Hai să-l numim, pentru a-i arăta post-mortem onoarea cuvenită, un interlop. Putem sa mentionez un alt interlop, dar ăsta mi-a venit in minte, acum.

Asemeni lui, colcăie multe stârpituri îmbuibate prin România, sub oblăduirea poliţiştilor, procurorilor, judecătorilor şi a altor indivizi meniţi să ne apere interesele, dar care şi-au cam uitat specificul funcţiei după ce au fost „unşi” cu o infimă parte din câştig. Şi dacă de golanii mei nu aveam motive să-mi fie frică, cartiere întregi, ba chiar oraşe, trăiesc azi sub teroarea Caiacilor, Cordunenilor, Caranilor şi a altor bipezi lipsiţi de neuroni care se lăfăie în siguranţa că nu vor fi niciodată deferiţi justiţiei, cât timp banii le servesc interesul de a nu se face nimic.

Teoretic, parodia românească de „interlopi” a devenit, pe fondul libertăţii obţinute în decembrie ’89, o nouă clasă socială. Manelişti, recuperatori, traficanţi de droguri şi de carne vie, proxeneţi, şantajişti, criminali de cea mai joasă speţă, jucătorii de barbut amnistiaţi prin decret prezidenţial imediat după revoluţie au degenerat în pseudomafioţii de acum. De ce pseudomafioţi? Pentru că nu sunt dispusă să le recunosc nici măcar această calitate. Indiferent câte straturi li s-ar mai depune pe ceafă, în faţa mea şi a oricărui român care mai păstrează un dram de decenţă nu vor fi niciodată mai mult decât o şleahtă de găinari. Nici măcar mafia nu o putem face altfel decât balcanic. Rămâne, însă, realitatea indiscutabilă că identitatea spirituală a României şi, în ultimă instanţă, noi, ca popor, suntem nimiciţi sistematic şi obligaţi la supunere faţă de un oarecare regim dictatorial, care poate fi al birocraţiei, al indiferenţei, al nesimţirii, al oligarhiei locale, al cruzimii, al nedreptăţii, încât nu e de mirare că o bucată din tain a ajuns şi pe masă la interlopi.

Alimentată pe terenul fertil al dezastrului moral actual şi al coruptibilităţii umane, lumea interlopă continuă să se extindă. Până unde, e greu de zis. Mulţi ar considera înţelept nici să nu se facă o astfel de estimare. Probabil că cineva, undeva, în structurile încâlcite ale autorităţii de stat, va înţelege că ne-am înhămat cu statutul de ţară europeană şi că trebuie să ne comportăm ca atare. Cât despre mine, cetăţean mărunt şi fără putere de decizie, deci practic inexistent, altfel decât pur statistic, atât pentru stat, cât şi pentru mafie, nu pot decât să-mi exprim dispreţul şi indignarea şi să-mi doresc să fie închişi toţi interlopii într-o rezervaţie în care să-şi scrie cu sabia şi cuţitul propriile legi şi să se omoare între ei până li se face lehamite.