Cugetări despre o condiţiune ingrată

Nu-i înveţi pe alţii ceea ce vrei, nu-i înveţi ceea ce ştii, îi înveţi ceea ce eşti! (J. Jaurès)

La numai o aruncătură de băţ de alegeri, scandalul salariilor profesorilor a oferit o altă ocazie de etalare a ipocriziei, nesimţirii şi imbecilităţii guverno-parlamentare. Pe de o parte, unii deschid larg buzunarul statului şi ne invită să servim, pe de altă parte, ceilalţi dau declaraţii pe toate canalele de televiziune că aşa ceva nu se poate, la nevoile şi obligaţiile acestui stătuleţ proaspăt european. Ca şi cum tacâmul nu ar fi fost complet, s-au mai revoltat şi funcţionăraşii, tot în speranţa unui venit mai bun, dar şi cu ciudă netăinuită împotriva bugetarilor din învăţământ.
Şi eu sunt profesor. Mă întrebaţi dacă vreau bani? Vreau. Ca să-mi plătesc chiria, cheltuielile de întreţinere, ca să-mi permit măcar o carte pe lună, când intru prin librării, ca să-mi iau o pereche de cizme când s-a rupt talpa la cele vechi şi aşa mai departe. Mă întrebaţi dacă sunt dispusă să mă umilesc pentru bani? Toate măririle pe care le-am obţinut, mai prin grevă, mai prin presiuni, aduc mult cu o progresivă cerşetorie. Pentru că, în definitiv, nu cer dreptul meu, în acord cu toate legile nescrise ale bunului simţ, ci apelez plângăcios la mila şi bunăvoinţa guvernanţilor. Niciodată iniţiativa sindicală nu s-a înscris în logica unor negocieri. Niciodată nu am fost trataţi ca intelectuali care prestează un serviciu pentru ţară, pentru copiii acestei ţări şi care ne-am merita, până la urmă, şi ultimul ban.
În dărnicia apărută peste noapte a unora dintre aleşi nu pot vedea mai mult decât o altă stratagemă electorală. Care nu va funcţiona. Cel puţin, nu în cazul meu. Votul la care am dreptul prin Constituţie şi ca cetăţean al acestei ţări nu este de vânzare şi nu poate fi cumpărat cu promisiunea celor 50%. Aş prefera să nu se promită nimic, dar să se trezească cineva care să analizeze obiectiv şi realist toate problemele din sistemul educativ. Şi nu sunt puţine, aceste probleme.
Purtaţi de valul proaspăt câştigatei democraţii, imediat după 1989 ne-am pus temeinic pe deconstruit. În primul rând, am desfiinţat uniformele (jos tendinţelor de uniformizare!), pentru a ne plânge ulterior de „dezmăţul” fustelor scurte, al machiajului strident şi al blugilor tăiaţi. Gata cu pionierii şi cu şoimii patriei. Gata cu serbările şi cu premiul întâi cu coroniţă. Gata cu cercurile de aeromodelism, gata cu tot ce-i mai unea pe copii în conştiinţa frumuseţii lucrului învăţat.
Deşi aveam un învăţământ relativ coerent, cu o structură pe care s-ar fi putut lucra, dacă eliminam cele câteva elemente de conţinut „comuniste”, am preferat să improvizăm şi să peticim după diverse modele occidentale, fără să-şi pună nimeni întrebarea dacă noi şi ceilalţi ne potrivim. Dacă nevoile, obiectivele şi posibilităţile noastre sunt aceleaşi cu nevoile, obiectivele şi posibilităţile lor. Undeva, pe parcursul acestui proces de distrugere, am încetat să mai fim români, într-atât ni s-a urcat la cap europenizarea. Dar cum nici europeni nu putem fi, mai mult decât ca simplă situare geografică, am ajuns un fel de hibrizi, incapabili de a-şi respecta propria identitate.
În optsprezece ani, bună parte din universităţile româneşti s-au transformat în industrii de diplome. S-a stopat producţia de ingineri în favoarea producţiei de „studenţi” de toate culorile, viabili nu prin capacitatea intelectuală, ci prin venitul părinţilor lor. Majoritatea se înarmează cu diploma doar ca să adauge o notă în plus la CV, deşi viitorul serviciu s-ar putea să nu aibă vreo legătură cu ceea ce, chipurile, au învăţat. Dintre ei sunt selectaţi natural şi viitorii profesori. Dintre ei, dar nu dintre cei mai buni. Alternativa profesoratului nu oferă, celor din urmă, nicio motivaţie.
Am fost întrebată cândva, la examenul psihologic anual, de ce am ales să lucrez în învăţământ. Cred că am răspuns cu vreo vorbă de duh ca aceea că-mi place să lucrez cu copiii. Total neadevărat. Până n-am ajuns la catedră, nici nu puteam şti dacă îmi place sau nu. Asta aveam să aflu ulterior. Atunci am ales pentru că era cel mai uşor lucru pe care-l puteam face şi pentru că mi-a lipsit curajul de a încerca altceva, într-un domeniu mai competitiv şi cu un grad mai mare de risc. Am ales şi din iluzia că nu-i de ici, de colo să fii profesor – o meserie frumoasă, nobilă, cu prestigiu, de care se bucurau bunicii şi mama şi care-mi conferea un statut diferit de cel de „neica nimeni” în care competenţele mele n-ar fi avut nimic de spus.
Aşadar, iată-mă o rotiţă din zecile de mii ale sistemului. Un sistem încropit la repezeală, ipocrit şi îmbătrânit. Cu excepţia câtorva părinţi care visează binele odraslelor şi a câtorva dascăli de modă veche, nimănui nu-i mai pasă, la modul real, de educaţie. Spoiala general valabilă a formelor fără fond a adus învăţământul românesc la un colaps care afectează toate sectoarele: titularizarea, examenele elevilor, actul didactic în sine, conţinuturile, metodele, mijloacele, mafia inspectoratelor şcolare, nivelul de salarizare şi pomelnicul ar mai putea fi continuat.
În ultimii ani, şcolile au beneficiat de fonduri guvernamentale considerabile pentru acoperiş, termopane, îmbunătăţirea sitemelor sanitare, mobilier modern şi jaluzele verticale. Îmbrăcate frumos, îşi aşteaptă elevii cu ce au ele mai de preţ de oferit. Printre altele, manuale alternative pe care eu, ca profesor nou venit într-o şcoală, nu pot în realitate să le aleg, în conformitate cu nivelul elevilor mei sau cu cerinţele programei şcoalare. Manuale apărute peste noapte tot într-o reţea de interese financiare şi care lasă, calitativ, de dorit. Concurenţa editurilor ar fi trebuit să fie benefică, şi nu doar pentru contul lor bancar. Din păcate, alcătuirea acestor manuale e departe de a fi un gest responsabil, care să arate o minimă procupare şi pentru cei cărora le sunt destinate.
Inspectorii nu pierd niciodată ocazia de a se înfiinţa prin şcoli cu discursul lor moralizator despre „metodele moderne” care ar trebui aplicate. Metode realizate prin ce mijloace?, întreb eu, ca un chibiţ veşnic nemulţumit. Nici timpul, nici materia nu-mi permit sacrificarea celor 50 de minute de curs pentru un joc didactic. Oricâtă deschidere aş arăta, ca profesor, există permanent limitele conţinuturilor care trebuie parcurse, numărului de note care trebuie să umple catalogul, responsabilitatea examenelor pentru care elevii trebuie pregătiţi. Şi dacă tot veni vorba de conţinuturi, în programa şcolară toate arată frumos. An de an, însă, acestea sunt supuse dezbaterii ministerului, căruia i se pare ba că elevii învaţă prea mult, ba că învaţă prea puţin, deşi nu ştie nimeni cât e nevoie până la urmă să înveţe şi ce nivel al culturii generale îl dorim format, la finele unui ciclu de învăţare. Ciudat e că nu se cere şi părerea formatorului. Orice decizie se ia prin intermediul unor „reprezentanţi” care se prea poate să nu aibă nicio legătură sau numai una foarte vagă cu realitatea.
Admiterea în licee şi facultăţi e o altă mare durere a şcolii de masă. Elevii ştiu că pot ajunge oriunde pe baza unui dosar. Un dosar subţirel şi care nu reflectă nici pregătirea lor, nici aptitudinile pe care le au. De fapt, cele mai multe instituţii de învăţământ ignoră cu desăvârşire aceste posibile aptitudini. Se schimbă, însă, odată cu starea vremii, singurele examene rămase în picioare şi denumite, după caz, teză cu subiect unic, examen de capacitate sau bacalaureat. Nici acestea, însă, nu sunt suficiente pentru a face o selecţie clară şi obiectivă a elevilor şi pentru a-i stimula să înveţe. „Datorită” societăţii româneşti actuale, interesul elevilor pentru carte s-a încadrat deja pe o curba descendentă imposibil de controlat. Viaţa lor e guvernată de cu totul şi cu totul alte modele, pe care nu le găseşti nici în cărţi, nici în sala de clasă. Iar părinţii se aşteaptă ca şcoala să facă minuni. Consideră că, odată burduşit cu cărţi şi caiete ghiozdanul, nu mai au nicio altă obligaţie. În orice caz, nu după ce e depăşită o anumită vârstă a copilului. După cum nici profesorii, dacă e să vorbim cinstit, nu mai arată atât de multă aplecare la formarea elevului ca om înainte de toate. Educăm o masă amorfă, băgăm „învăţătura” ca într-un butoi bun de pus la păstrare, ne facem „datoria” de a parcurge sistematic materia şi ne întoarcem extenuaţi pe la casele noastre, mulţumiţi că am făcut de ajuns.
Peisajul educativ autohton prezintă şi alte anomalii, de o mai mică sau mai mare amploare: nepotismele şi „PCR-urile” în ocuparea posturilor, favorizarea elevilor provenind din familii sus-puse sau promovarea examenelor pe bază de „cadouri” ascunse în plic, lipsa materialului didactic (pentru care, între noi fie spus, tot profesorul scoate banii din buzunar, în condiţiile în care mulţi directori de şcoli interzic accesul la xerox sau copiator, rezervat doar „personalului auxiliar”), acordarea salariilor şi gradaţiilor de merit după criteriul „sunt director, trebuie să fiu promovat”, ignorarea problemelor de conduită ale elevilor şi scoaterea din discuţie e repetenţiei când e vorba de completarea „normei” şi a efectivului de elevi, solidaritatea discutabilă între profesori, cozile la uşa inspectoratului în vederea „milogirii” pentru un post şi aşa mai departe.
Dar suntem români şi ne place să ascundem gunoiul sub preş când ne vin musafirii. Şi atunci nu e de mirare că elevii nu mai sunt interesaţi să înveţe, că societatea nu ne mai respectă, că noi înşine formăm fără să ştim pe cine şi în ce scop formăm (altul decât a primi lună de lună salariul), că dreptul nostru la un venit în limitele decenţei este mereu contestat.

Comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.