Chiar dacă aparent și-ar dori o salvare (miraculoasă), victima, de fapt, nu acceptă ajutor din partea altora – orice soluție propusă ori discuție prin care i se evidențiază partea sa de responsabilitate este întâmpinată cu o atitudine defensivă, cu nemulțumire, cu și mai multă victimizare: „da, însă tu nu înțelegi; nimeni nu mă înțelege”, „e greu”, „nu pot”, „de parcă mie îmi convine situația” și clasicul „da, dar…”.

Orice efort pe care îl depui pentru a o ajuta, orice sfat și sugestie sunt desființate din start – victima va găsi motive pentru care toate acestea nu vor funcționa, va căuta argumente prin care să-ți demonstreze că problemele sale sunt imposibil de rezolvat, unice, de neînțeles. Este ca și cum i-ar invita pe alții să o ajute prin felul în care se plânge în permanență și prin dramatizările sale, doar pentru a le arăta că orice încercare de ajutor din partea lor este sortită eșecului, este ignorată, minimalizată, întâmpinată cu ostilitate.