Privesc cum marea asta de ganduri, de sentimente si lacrimi se amesteca

Privesc cum marea asta de ganduri, de sentimente si lacrimi se amesteca

Din nimic am plamadit nimic… dar din mine am plamadit tot. M-am lasat atarnat pe varful acelei stanci, pe care cu siguranta o cunosti, si acum privesc. Privesc cum marea asta de ganduri, de sentimente si lacrimi se amesteca si devine din ce in ce mai clara. Cum lumea asta de sub picioarele mele are culoare… . Asa este, nu e culoarea mea, dar culoarea mea nu e in lumea asta.

E bine aici, vantul adie si usuca tot, ma lasa sa ma gandesc, sa ma odihnesc, sa ma scutur de tot si de toate, imi da ragazul pe care nu l-am avut.

Uite un zambet si apoi altul si apoi altul si altul… o mare de zambete linistite, ca si cand lucrurile asa ar trebui sa fie, asa ar trebui sa se aseze. Imi vine sa zic ca in sfarsit sunt singur…. singur de tot, abia acum singuratatea are sens, are o logica.

Pot fi cum vreau eu, pentru ca singuratatea asta functioneaza ca un alibi, ca o usa tainica pe care o poti deschide de cate ori vrei. Stanca asta nu se mai misca de aici si nici eu nu am de gand sa cobor, pentru ca am fost acolo dedesubtul ei si acolo… nu ai alta solutie decat sa te pierzi.

M-am regasit… nu e minunat, nu e incredibil… imi vine sa rad isteric, totul e ca intr-o reclama la detergent, mai alb, mai curat…mai altfel decat culoarea mea.

Eu cred in albastru si in mov si in ocru si mai cred in ceva…. cred ca stanca asta in sfarsit ma lasa sa traiesc, sa ma traiesc…. . Sunt aproape misto, curand imi vor creste aripi si chiar voi putea sa zobor peste intinderea asta si sa zambesc si sa picur, albastru, mov si ocru din cand in cand din ochi.

Fiti fericiti… toti. Cineva a zis ca starea asta de fericire e de fapt o reactie chimica la nivelul creierului…poate avea dreptate, de-asta eu nu m-am satisfacut niciodata cu ceea ce indeobste se numeste fericire, sa fii cu cineva, sa iubesti, sa te daruiesti..si sa mori la o secunda dupa ce cealalt a murit; e prea putin si mult prea banal si mult prea sarac si mult prea raspandit si e prea mult detergent… va jur ca asta cred. Eu cred doar ca momentele de „maxim” se traiesc in cap si in dimensiuni paralele celei in care de taram existenta pentru ca fiind maxime ele nu incap in lumea asta finita, mica, greoaie si plina de zambete si….;

Dar nu mai conteaza fie ca dieta cu endorfine si serotonina sa continue intru propasirea eterna a celor multi da’ fericiti.

Anunțuri

Comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s