Nu știu dacă ați observat, dar în România se întâmplă un paradox care spune TOT despre cum funcționează societatea noastră.

Oameni veniți din Nepal, Sri Lanka și alte țări sărace aterizează aici fără limba română, fără prieteni, fără „pile”, fără diplome și fără pretenții.
Intră direct la muncă, trag 8–10 ore pe zi, nu caută scurtături, nu se plâng la fiecare pas.

Și, surpriză: adună la final de lună 1.500–2.000 de lei deoparte.
Fără magie. Fără noroc. Doar disciplină și simplitate.

În același timp, avem o masă uriașă de „specialiști” autohtoni care știu tot:
cum NU se muncește, de ce salariul e prea mic, de ce nu se merită, cum „statul trebuie să…”, cum „ne fură alții locurile de muncă”.

Dar când vine vorba de muncă reală — se evaporă.

Și atunci întrebare sinceră:
dacă poți veni din cealaltă parte a lumii, într-o țară complet străină, și totuși să economisești bani… ce scuză au românii care stau degeaba în propria lor țară?

Nu salariile sunt problema.
Nu străinii sunt problema.
Nu „sistemul” . Ci LENEA.

Problema e modul în care mulți români au decis să funcționeze: cu fuga de responsabilitate, cu mentalitatea de combinație, cu așteptatul „să pice ceva”.

Până nu schimbăm asta, oricine vine din afară o să ne dea lecții.
Nu pentru că sunt „mai buni”, ci pentru că SUNT DISPUSI să muncească, cu responsabilitate și disciplină.

Aici e diferența reală. Aici doare.

Sursa: zona liberă/Facebook.com