Zambetul, deloc fals, care lumina fata Ioanei, ii cuceri pe de-a-ntregul in timp ce veselia lor molipsitoare o facu sa-si uite nu numai oboseala adunata in ultima saptamana, ci si tristetea.
Gandurile o dusera, pentru o clipa, catre prietenii pe care si-i facuse in Paris, in lumea lui Julien. Cata diferenta! Erau oameni placuti si se simtea bine in compania lor. Cu toate acestea, le lipsea naturaletea si starea de exuberanta a italienilor, mult mai caldurosi sufleteste.

Nu-i spusesera nimic despre originea lor, insa educatia, rafinamentul, decenta si bunul gust de care dadeau dovada, tradau provenienta dintr-o familie nobila. Frati, surori, cumnati, nu prea reusise ea sa inteleaga care si cum erau legati… ce-i drept nici nu se straduise sa faca vreun efort in acest sens. Tenul masliniu, frumos bronzat de soarele Mediteranei, ochii negri, trasaturile frumoase si parul inchis la culoare, consfinteau originea lor comuna. In cateva ore deja o integrasera in grup si o considerau ca pe o sora a lor, facand glume pe seama faptului ca le semana in multe privinte.

– Daca te iubeste, cum a putut sa stea atat amar de vreme departe de tine? sarira tinerii contrariati, dupa ce Ioana le povesti epopeea ei.
Era o intrebare care o macina si pe ea de mult timp, dar intotdeauna gasea motive sa-l absolve pe Andrei de vina despartirii si sa-si asume intreaga vina. De cand o abandonase, incercase in zadar sa faca ceva ca sa-l uite, sa se minta ca totul o sa fie bine si ca o sa se vindece incet, incet… se simtea blestemata, pentru ca prin orice efort al ei, nu facea decat sa-l iubeasca si mai mult… era prezent tot timpul in mintea ei, inima-i era plina de el, il regasea in orice lucru. Uneori incerca sa se minta ca povestea lor minunata inca traieste si ca el o sa se intoarca.

– Si totusi … discutia cu Julien…
Incerca timid si fara succes sa gaseasca circumstante atenuante in favoarea lui Andrei. Privirile critice ale noilor prieteni n-o lasara sa continue. Iubirea ei era atat de curata si neconditionata incat, in ciuda a ceea ce-i facuse Andrei, nu putea sa gandeasca urat despre el, nu putea sa-l urasca, nu putea sa-l uite…. nu putea face altceva decat sa-l iubeasca, asa cum nu-l iubise nimeni niciodata.

– Doar tu stii ce a fost intre voi! Nu crezi ca ar fi timpul sa privesti fara partinire in sufletul tau si sa vezi daca nu cumva te minti singura?
Toate scuzele ei se dusesera pe apa sambetei inainte sa fie capabila sa le gandeasca.

– Draga mea, cum o sa te descurci singura in Roma? Te-ai gandit ca poate o sa ai nevoie de ani si nu de zile ca sa-l gasesti sau ca pana-i dai de urma, el o sa fie de multa vreme departe? Ce ziceti dragilor? Asa-i ca n-o putem lasa sa rataceasca singura prin Roma?

– Ioana, ramai la noi o vreme, macar pana gasim o modalitate sa dam de Andrei! Vom apela la ajutorul rudelor si prietenilor din Roma. Esti invitata noastra si trebuie sa stii ca, potrivit traditiei, un refuz ne jigneste!
Fu surprinsa sa constate ca invitatia venea tocmai din partea lui Geronimo, care parea cel mai matur dintre toti si care, pana atunci, ascultase rezervat discutiile lor. Nu putuse sa treaca cu vederea faptul ca mai tot drumul o analizase si ori de cate ori ii intalnea privirea, intorcea capul intimidata.

– Sunteti prea buni cu mine si n-as vrea sa abuzez de acest lucru!
Ioana era coplesita de atentia lor. Invitatia venea ca un colac de salvare dupa regretele care o incercasera pe cand parasea Nisa, convinsa fiind ca luase o decizie gresita, actionand dupa cum ii dictase inima si ignorand ratiunea.

– Uite, ca sa nu abuzezi, o sa te punem sa-i faci mamei o statueta, zise una dintre fete starnind rasetele si aplauzele celorlalti.

Cand trenul ajunse in Milano, Ioana aproape ca fu luata pe sus de grupul vesel… de parca ar fi fost in stare sa li se-mpotriveasca…

Dana Mihaela, 02.05.2014